Albu Luminita - "Lucian Blaga. Expresionism. Cunoasterea luciferica"

 Albu Luminita,

profesor - Palatul Copiilor Sibiu

LUCIAN BLAGA. EXPRESIONISM. CUNOAȘTEREA LUCIFERICĂ

 

”Oprește trecerea. Știu că unde nu e moarte, nu e nici iubire,- și totuși te rog: oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea.” (Lucian Blaga, motto la volumul În marea trecere)

 

 

 

Probabil cel mai reprezentativ dicton pentru poezia, filozofia și Weltanschau-gul lui Lucian Blaga este „Lucian Blaga este mut ca o lebădă”. Este unul din puținele cazuri în care clișeul invocat  se confirmă, și nu regăsim în sensul profund al acestui vers decât refuzul strident al exprimării și calmul cu valențe transcendentale al întregii stilistici blagiene. Întrucât dincolo de contextul biografic, care atestă faptul că Lucian Blaga, fiu de preot aparținând unei familii de intelectuali rurali, nu și-a formulat primele cuvinte până la vârsta de 4 ani, tăcerea e o constantă a creației sale, întemeiată pe un ”refuz abstinent al mecanizării, progresului fără discernământ și derivei istorice. De altfel, întreaga retorică pe care poetul și filozoful a construit-o pe marginea experienței transcedentale e în acest sens grăitoare: „Spiritul științific izolează voit lumea de om și-și construiește viziunile din elemente care nu sunt vii, din mișcări care nu sunt eforturi, din tendințe care nu sunt doruri, din acțiuni care nu înseamnă nici bucurie, nici suferințe, din substanțe care se amestecă și se desfac fără ură și fără elan.”

 Într-un volum dedicat lui Lucian Blaga, Ion Pop identifica trei etape lirice, trei vârste, respectiv trei moduri de raportare la sine și lume. Regăsim în Poemele luminii un Blaga solar, avid de corporalitate, vitalist, dionisiac și senzorial. O a doua etapă lirică o reprezintă la Blaga aceea a decepției, a așa-zisei „tristeți metafizice” – după cum este intitulat și un poem – , unde „actualitatea istorică apare ca degradare, deteriorare a purelor obârșii”, unde unitatea, pierdută, se traduce printr-o constatare resemnată a conflictului ireconciliabil dintre lume și spiritual, dintre experiența fenomenală și sfera esențelor: Obsesia a eului alienat rămâne aceea a restaurării relației exemplare cu o lume paradisiacă, a ieșirii din mișcarea destructivă a «marii treceri»”Zonele de interes ale liricii lui sunt acum acelea de eludare a realului, de respiro metafizic și reflecție amară. O a treia etapă poetică blagiană o reprezintă aceea a calmului, a echilibrului regăsit, unde poezia devine mai abstractă, eul găsindu-și pacea în precaritate.

 ”Expresionismul și-a declarat explicit predilecția pentru forma fixă și expresia tare, preferând la nivel stilistic efectele puternice, aliterația, asonanța, ritmicitatea sintactică, rima și muzicalitatea.

În expresionism, valoarea principală este absolutul. Nu este de ignorat nici dimensiunea puternic politică a expresionismului: provenind din straturi sociale dezavantajate, periferici la origine, poeții expresioniști au luat poziții antiburgheze, pledând pentru o artă înțeleasă ca manifest vital și strigăt violent deopotrivă, opunându-se dezumanizării, urbanizării excesive, industrializării și tehnologizării din ce în ce mai evidente a cotidianului. Dezorientarea, pierderea individualității, lenta și sigura standardizare, acestea sunt constantele liricii expresioniste germane, împreună cu obsesia tanatică și construcțiile apocaliptice

Bazându-și sistemul filozofic pe o schematică a marginalității și exclusului, Blaga actualizează constantele formale ale expresionismului în spațiul mioritic, adăugând sau eliminând, după caz, din trăsăturile care constituie specificul expresionismului de tradiție germană.”

 

Creația lui Lucian Blaga, respectiv cele cinci volume de versuri antume împreună cu creația postumă, cele șase volume de eseuri și cele patru trilogii ne dau imaginea generală a unui spirit dominat și absorbit de o singură problemă- aceea a misterului, intuiție lirică și concept din care și-a făcut o adevărată cheie de boltă a creației sale. Pe drept cuvânt Pompiliu Constantinescu l-a numit ”poet al misterului”.

Poezia lui Lucian Blaga este încărcată de viziuni metafizice, populând un spațiu imaginar cu fantasme și interferențe figurative, cu scopul de a sugera misterul insurmontabil al existenței, al trecerii, al căutării, al neliniștii eterne și al setei de absolut.

”Unde și cînd m-am ivit în lumină, nu știu,/[…]Cu cuvinte stinse în gură/am cîntat și cînt marea trecere,/somnul lumii, îngerii de ceară./De pe un umăr pe altul/tăcînd îmi trec steaua ca o povară.”[1]

 

Prima poezie a volumului Poemele luminii, volumul de debut, apărut în 1919, este Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Toate poeziile acestui volum sunt străbătute de un vitalism debordant, de dorința contopirii poetului cu universul, al cărui simbol central este lumina, care poate semnifica cunoaștere, fiind elementul primordial din care apoi s-a întrupat întreaga lume și chiar iubirea. ”Lumina altora/sugrumă taina nepătrunsului ascuns/în adîncimi de întuneric,/dar eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taină[…]” Această poezie este o ars poetica a lui Blaga, cuprinzând crezul artistic al acestuia, precum și conduita sa filozofică. Acesta reia metaforic o serie de idei pe care le enunțase în ”Cunoașterea luciferică”, și anume, sugerează deosebirea dintre gândirea (cunoașterea) logică, rațională sau paradisiacă și gândirea (cunoașterea) poetică sau luciferică. În această poezie concepută ca o confesiune, Blaga își exprimă atitudinea față de tainele universului, exprimate prin metafora din titlu ”corola de minuni a lumii”, taine pe care nu vrea să le cunoască pe cale rațională, ci prin contemplarea nemijlocită a formelor sub care acestea i se înfățișează ”și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntîlnesc/în calea mea/în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Această cunoaștere poetică creează metafore ce potențează misterele universului, dând naștere emoției și sentimentelor.

Dincolo de substatul filozofic, poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o înșiruire de metafore, de termeni principali, care-i dau o structură antitetică (luna, lumina, versus nepătrunsul ascuns, întuneric, întunecata zare).

Mărturisirea de credință a poetului se organizează în jurul unor opoziții mereu amplificate, care sugerează diferența dintre cele două forme de cunoaștere: eu-alții, lumina mea-lumina altora, corola de minuni a lumii- flori, ochi, buze ori morminte.

Cuvântul-cheie al poeziei este pronumele personal ”eu”, ce se repetă obsedant, sugerându-l pe poet, individualizându-l în raport cu lumea și universul; el este pus în legătură directă cu ”corola de minuni a lumii”, sugerând intenția poetului de a se armoniza cu universul. Corola de minuni sugerează misterele universului, iar metaforele flori, ochi, buze și morminte- înfățișările concrete ale acestor mistere, respectiv frumosul, cunoașterea, iubirea și marea taină a ”trecerii”, adică a morții.Utilizarea anumitor verbe adâncește structura antitetică a poeziei; astfel, când subiectul propoziției este ”eu”, verbele predicative sunt ”nu strivesc”, ”nu ucid”, ”sporesc”, îmbogățesc”, ”iubesc”. Ele sugerează ideea că gândirea, creația poetică pune în valoare și sporește vraja misterelor universale, întrucât prin metafore  poate da naștere emoției și sentimentelor. Utilizarea formelor negative ale acestor verbe delimitează atitudinea poetului, sugerându-i intenția de a păstra misterul și de a spori farmecul universului. ”Eu nu ucid corola de minuni a lumii/și nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea [...]dar eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taină-/[…]căci eu iubesc/și flori și ochi și buze și morminte”. Dimpotrivă, pentru ”lumina altora”, adică pentru gândirea logică, ce ”sugrumă vraja nepătrunsului” din ”adâncimi de întuneric”, este utilizat verbul ”sugrumă”, deoarece nu poate produce revelația. Ideea sugerată prin abstractizare este căeste că ”gândirea altora”, adică mintea, distruge farmecul concret al misterelor. Eul liric al poetului se situează pe o poziție singulară, sugerată stilistic prin conjuncția adversativă ”dar”: ”dar eu/eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.

Legătura cu expresionismul în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este relevată de exacerbarea eului creator ca factor decisiv în legătura cu cosmosul, sentimentul absolutului, tensiunea lirică, precum și de către spiritualizarea peisajului.

 

La Blaga iubirea nu reprezintă doar un sentiment, ea este și un instrument al cunoașterii; misterele lumii putând fi pătrunse prin iubire, prin trăirea nemijlocită a formelor lor tangibile, percepute cu simțurile.

Ultimele versuri exprimă ideea că prin iubire, prin trăire nemijlocită, poetul se implică până la identificare cu misterele universale.

Poetul dovedește o excepțională măiestrie în plasticizarea ideilor, în materializarea lor prin comparații cu termeni din lumea materială, prin imagini originale și neașteptate.

Pentru exprimarea crezului său poetic, Lucian Blaga a ales versul liber, singurul în măsură să îi exprime gândurile.

Expresionismul este o expresie a eului, accentul căzând pe tensiunea emoţională  interioară, pe dimensiunea a conştiinţei, a subiectivităţii, ținta expresionistului  fiind absolutul, trăirea pură, necondiţionată. Expresionismul este interesat de culturile  arhaice, de exotic și este o artă poetică modernă, întrucât interesul scriitorului este deplasat de la tehnica poetică la relația poet-lume și poet-creație. Atitudinea non­conformistă,  protestatară, caracterizează de asemenea acest curent literar, apărut în spațiul cultural german, ca o o revoltă împotriva realismului sau naturalismului, este adesea considerat o revoltă împotriva realismului sau naturalismului, o căutare a unei realități psihologice sau spirituale. ”Relația dintre viziunea poetului asupra poeziei și expresionism se concentrază în jurul unor aspecte relevate în poezie- exacerbarea eului creator ca factor decisiv în raportul interrelațional stabilit cu cosmosul, sentimentul absolutului, interiorizarea și spiritualizarea peisajului, tensiune lirică”.[2]

 

Lucian Blaga era îndreptăţit să scrie din interiorul experienţei sale poetice că: “ De câte  ori o  operă  de  artă redă astfel un lucru încât  puterea, tensiunea interioară  a  acestei  redări transcedentează lucrul, trădând  relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de­a face cu un produs artistic expresionist”.

 

”Expresionismul , curent artistic modernist, inițial prezent în poezie și pictură, ce are ca origine Germania la începutul secolului al XX-lea, este caracterizat de prezentarea lumii din perspectivă strict subiectivă, distorsionată intenționat, cu scopul de a crea momente emoționale care să transmită idei și stări de spirit. Artiștii de origine expresionistă căutau să indice înțelegerea lumii prin propria lor perspectivă sau experiență emoțională comparată cu înțelegerea "obișnuită" sau rațională a lumii materiale”. În acest spirit se înscriu și volumele lui Lucian Blaga Poemele luminii, În marea trecere și Lauda somnului, unde se regăsesc aceste trăsături. În numărul 21 din anul 1930, revista Gândirea începe tipărirea studiului Eonul dogmatic al lui Blaga. ”Dogma ar fi în cadrul acesteia expresia unui mod de gândire original, propriu- după credința filozofului- ultimelor teorii din fizică și biologie, relativismul einsteinian, mecanicii cuantice, principiului entelehiei etc.[...]Afirmațiile lui Blaga reflectă o înteragă orientare intelectuală, care definește practic o bună parte din activitatea grupării și-i imprimă nota distinctă.”[3]

 

În cadrul activității lui Lucian Blaga la Gândirea, alături de Nichifor Crainic și alții, în faza spiritualistă a grupării de literați, acesta a făcut eforturi pentru a-i familiariza pe cititorii revistei cu ceea ce s-a numit ”filozofia stilului”; aceasta căuta să dscopere elemente, principii unificatoare în orice manifestare umană, considerate în concepția Lebensphilosophie (filozofie de viață) drept forme ale trăirii.

 

Întrebarea de căpătâi a poetului, pusă în poezia Scrisoare, din În marea trecere, grupează întreaga sa filozofie, sugerând o spiritualitate niciodată subliniată, dar mereu prezentă în creația blagiană.

”Nu știu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină./Numai ca să umblu printre lucruri/ și să le fac dreptate spunîndu-le/care-i mai adevărat și care-i mai frumos?/Mîna mi se oprește: e prea puțin./Glasul se stinge: e prea puțin./De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,/de ce m-ai trimis?”

 

În volumul Lauda somnului, ”procesul de spiritualizare este mai înalt și poetul cade într’o lâncezeală numită tristețe metafizică, încercând să depășească spațiul terestru, să evoce un peisaj transcendent și mai ales să depășească momentul biografic, să inte în fondul ancestral”[4]. Somnul, spune în continuare George Călinescu în Istoria literaturii române ” e mediul potrivit sustragerii de sub orizontul solar și intrării în metafizic” : ”În somn sângele meu ca un val/se trage din mine/înapoi în părinți”.

 

Poezia Paradis în destrămare, publicată în volumul Lauda somnului, are la bază motivul biblic al izgonirii lui Adam din rai și al păzirii pomului vieții de căter heruvimi și serafimi înarmați cu săbii de flăcări. Metafora ”paradis” din poezie sugerează însăși lumea care și-a pierdut sacralitatea și se află sub semnul declinului. Poetul are acum viziuni apocaliptice și se lamentează în fața degradării universului.

 

Tema poeziei o reprezintă destrămarea mitului despre paradis, iar compozițional, poezia, alcătuită din cîteva secvențe aparent disparate, fiind un tot unitar, datorită faptului că în fiecare dintre ele există și simboluri ale paradisiacului (”portarul înaripat”, ”serafimi”, ”arhangheli”, ”porumbelul Sfântului Duh”, Îngerii, apa vie) dar și determinările lor, ce sugerează pierderea sacralității, a dimensiunii mitice inițiale (”cotor de spadă fără de flăcări”, ”părul nins” al serafimilor, ”îngerii goi/zgribulind”, ”greutatea aripelor”).

Criza interioară a omului este determinată de pierderea credinței, simbolizată de către spada înflăcărată a îngerului ce păzește drumul spre pomul vieții. Această pierdere va avea consecințe tagice, căci sentimentul apartenenței la cosmic fiind pierdut, totul primește dimensiunea marii treceri.

Puterea stă în credință și fără flacăra acesteia heruvimul se simte inutil și învins, chiar dacă ”nu se luptă cu nimeni”. ”Portarul înaripat mai ține întins/un cotor de spadă fără de flăcări./Nu se luptă cu nimeni,/dar se simte învins.”

 

Părul nins al serafimilor sugerează îmbătrânirea, deci trecerea, iar fîntâna sugerează aici ideea că spiritualitaea închisă în mituri se refuză cunoașterii de către sufletul omului aflat în marea trecere, de către acei ”serafimi cu părul nins”.

În secvența a treia, o altă succesiune de simboluri sugerează ideea că gândurile oamenilor, care ar trebui să păzească poarta sufletului ca niște arhangheli, nu mai au aspirații înalte, adică aripi. Aceste aripi le par acum grele arhanghelilor, ele fiind stânjenitoare reminiscențe ale sacrului într-o lume supusă marii treceri. Gândurile oamenilor sunt ancorate în realitatea senzorială, sugerată prin pluguri de lemn ce ară ”fără îndemn”.

În secvența a patra Duhul Sfânt, cel ce a generat miturile, nu mai dă lumină, ci stinge și luminile existente: ”Trece printre sori vecini/porumbelul Sfântului Duh,/cu pliscul stinge cele din urmă lumini”.

În ultima secvență (a cincea), în atmosfera acesta apocaliptică, în care sacrul pare copleșit de profan, în care îngerii goi zgribulesc și nu mai aparțin cerului, absolutului, ci ”se culcă în fân”, se simte fiorul morții. Invocația retorică ”Vai mie, vai ție” generalizează ideea că mitul despre paradis se destramă, că sacrul se confundă cu profanul. Poetul reia simbolul fântânii, acea ”apă vie” care ar trebui să fie un element regenerator, dar care nu dezvăluie omului cerul coborât pe pământ, ci îl refuză.

Năpădită fiind de păianjenii morții, această apă vie a fântânii prevestește contopirea inevitabilă a sacrului cu profanul efemer. Aceasta va determina demitizarea și poetul spune că ”odată vor putrezi și îngerii sub glie”.

Golit, secat de ”poveștile”, adică de miturile care-l însuflețesc, pământul nu va mai fi un sanctuar, ci un ”trup trist”: ”Noaptea îngerii goi/zgribulind, se culcă în fân:/vai mie, vai ție,/păianjeni mulți au umplut apa vie,/odată vor putrezi și îngerii sub glie,/țărâna va seca poveștile/din trupul trist”.

 

”Ceea ce rămâne strict personal este latura pictural stilistică. Abundența de îngeri, înlocuirea prin ei aproape a oricărei figurații umane, dă un fel de convenție grațioasă, dar de un ordin mai mult decorativ, atunci când lipsește misterul care să transforme aparițiile în viziuni turburătoare. Astfel arhanghelii ară cu plugurile, serafimii scot apă din fântâni cu gălețile, îngerii se culcă noapte goi în fân sgribulind și putrezesc sub glie...”[5]

 

”Pentru Adam nu existau mistere deschise ca mistere. Șarpele i-a deschis acestă perspectivă și i-a promis o cunoaștere divină. Dar după consumarea păcatului, șarpele nu i-a putut da decât cunoașterea de care era el în stare: cunoașterea luciferică.”

 

În poezia lui Blaga, imaginile artistice și limbajul artistic sunt puse în relație cu un plan filozofic secundar. Elementul abstract-de ordin spiritual- este comparat cu un aspect al lumii materiale-termen concret, de un puternic imagism-, în acest mod organizându-se ideile poetice. O altă particularitate a stilului este cultivarea cu predilecție a metaforei revelatorii, care caută să reveleze un mister esențial pentru însuși conținutul faptului, dar și a metaforei plasticizante, care dă concretețe faptului.

Cunoașterea luciferică este o cunoaștere intuitivă, din ea făcând parte și cunoașterea poetică.

Lucian Blaga a publicat Cunoașterea luciferică în anul 1933, ca volum integrat în Trilogia cunoașterii. 

Atitudinea poetului față de cunoaștere este foarte clar precizată în opera sa. El face distincție înte cunoașterea paradisiacă, rațională, care reduce misterul datorită logicii, al intelectului și cunoașterea luciferică, intuitivă, în acest caz misterul fiind sporit datorită imaginației poetice, trăirilor interioare și intelectului extatic.

Optând pentru cunoașterea luciferică, Blaga iși desemnează propria cale, și anume sporirea misterului și protejarea tainei prin creație. Conform poetului din Lancrăm, rolul poetului nu este de a descifra tainele universului, ci de a le potența prin trăirea interioară.

 

Pentru mine personal, creația poetică a lui Blaga are o valoare de tezaur; nu găsesc termeni suficient de cuprinzători pentru a reda ecourile profunde ale versurilor sale în sufletul meu, pentru a explica în ce măsură spiritualitatea sa vibrează cu a mea. Profunzimea trăirii mele la lectura poeziei domniei-sale este la cotele cele mai înalte. Consider că s-a ridicat la un nivel artistic ce îl îndreptățea să primească premiul Nobel pentru literatură, și nu să stea ascuns în birouri obscure sau biblioteci după desființarea catedrei sale de Filosofia Culturii de la Cluj Napoca, din cauza conducerii comuniste din România acelor grele și tulburi vremuri.

 

”Imaginea nu e unul din elementele poeziei d-lui Lucian Blaga, ci pare poezia lui insăși. ...Din poezia d-lui Blaga reiese o bucurie de a trăi, un optimism, nu conceptual, ci pur senzorial”[6].

 

”C-un zâmbet îndrăzneț privesc în mine

și inima

mi-o prind în mână. Tremurând

îmi strâng comoara la ureche și ascult.

 

Îmi pare

că țin în mâni o scoică,

în care prelung și ne-nțeles

răsună zvonul unei mări necunoscute.

 

O, voi ajunge, voi ajunge

vreodat'  pe malul

acelei mări, pe care azi

o simt,

dar nu o văd? ” (Scoica, Poemele luminii, 1919)

---

[1] Blaga, Lucian, Poezii (Volumul Lauda somnului), Editura Porto-Franco, Galați, 1992, p.31.

[2] Paicu L, Lupu M, Lazăr M, Literatura română. Eseul, Editura Art, București, 2010, pag.219.

[3] Ovidiu S. Crohmălniceanu, Literatura română înte cele două războaie mondiale, vol I, Editura Minerva, București, 1972, pag.79.

[4]G. Călinescu, Istoria literaturii  române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941, pag 795

[5] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941, pag. 792.

[6] Lovinescu, Eugen, Figurine, Lucian Blaga în ”Critice”, VIII Dialog, București, 1992

Datini, tradiții și obiceiuri românești de iarnă, de Daria Petrișor

Datini, tradiții și obiceiuri românești de iarnă

Zilele din perioada Anului Nou sunt asociate cu o mare varietate de tradiții și obiceiuri, o mare parte din credințele vechi s-au moștenit și s-au păstrat peste generații. Ele reprezintă de multe ori spectacole grandioase care impresionază nu numai localnicii ci și turiștii din țară și mai ales din străinătate.

Conform tradiției, în prima zi a noului an, de Sfântul Vasile, se crede că cerurile se deschid, că rugăciunile sunt ascultate și că animalele vorbesc cu glas omenesc.

Această zi cu rădăcini creștine, ancorată în marea sărbătoare a Crăciunului, este numită și Crăciunul Mic sau Fratele Crăciunului.

În tradiția populară, Sfântul Vasile apare ca unul dintre sfinții care au făcut minunile cele mai mari, fiind păzitor de duhuri rele.

În tradiția populara românească sunt mai multe obiceiuri respectate cu strictețe în primele zile ale Anului Nou.

În ziua de Sfântul Vasile se spune din batrani că primul musafir care îți intră în casă e bine să fie un bărbat. Cum a fost musafirul, bogat sau sărac așa va fi și anul tău.

Totodată,  în ziua de Anul Nou, trebuie sa se arunce prin casă spice de grâu, iar seara, acestea să fie strânse, pentru a fi din nou aruncate prin cămin în ziua de Sfântul Ioan. După aceea, se face un mănunchi din spice și se pun la păstrare, fiind considerate benefice ca leac pentru durerile de cap.

Un alt obicei răspândit este atingerea unui miel în ziua de Sfântul Vasile, acesta aduce noroc și bogăție.

Este bine să fii îmbrăcat cu haine frumoase sau noi în ziua de Anul Nou pentru că acum toate se înnoiesc și în acest fel, o să-ți meargă din plin tot anul având parte de noroc, sănătate și bucurie.

De asemenea, dacă în ziua de Sfântul Vasile ninge, anul ce urmează va fi unul îmbelșugat, iar dacă este senin și geros, oamenii vor fi sănătoși pe parcursul anului. Totodată, se spune că, dacă noaptea de Anul Nou este “lină și senină”, este un semn ca noul an va fi unul bun.

După frumoasele sărbători de iarnă, în noul an,  există mai multe obiceiuri pentru bunul mers al lucrurilor. Țiganii au obiceiul sa trasmită binecuvântări din poartă-n poartă cu o căpățână de porc, împodobită cu panglici și mărgele, tradiție denumită “Colindul cu Vasilică” (Siva).

După terminarea colindatului, ceata se strânge la o cârciumă pentru a chefui. Când  se despart, țiganii își iau fiecare podoabele cu care au împodobit căpățâna, iar din ea fac un prânz de toată pomina. Tot atunci din acea căpățână o tânăra fecioară rupe doi peri din pielea porcului și îi aruncă in foc. Dacă cei doi peri se unesc înseamnă că ea se mărită anul următor, însă dacă ard separat înseamnă că trebuie să mai aștepte încă un an.

Obiceiul păstrat în unele comunități rrome amintește de o perioadă în care porcul nu era considerat un animal murdar ci un simbol al virilității și fertilității.

Obiceiul popular românesc colindul cu „Sorcova” este unul dintre cele mai vechi obiceiuri păstrate în România de Anul Nou alături de umblatul cu “Ursul”,  “Capra”, “Pluguşorul”, “Plugul cel Mare” și “Semănatul”.

Cuvântul „sorcovă” înseamnă „verde fraged”, face aluzie la ramura abia îmbobocită. Sorcova face parte din rândul tradițiilor românești care se desfășoară  la fiecare început de an. Umblatul cu sorcova face parte din rândul tradițiilor de sărbătoare, fiind o bucurie pentru copiii din întreaga țară care merg de dimineață pentru a aduce bucurie, prosperitate și belșug în casele vecinilor.

Legenda spune că apariția sorcovei a început atunci când Sfântul Vasile, l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea şi lui o zi, iar Dumnezeu i-a dat cea dintâi zi a anului, Anul Nou.

De bucurie, Sfântul Vasile a luat un clopoţel şi a legat la toartă o crenguţă de busuioc şi s-a suit la Dumnezeu să-i ureze.

Astfel s-a născut obiceiul sorcovitului.

O altă legendă spune că, în seara de Anul Nou, Sfântul Vasile stătea la fereastră şi îşi scria viaţa cu lacrimi în ochi. Dracii îl necăjeanu zdrăngănind la geam cu un clopot. Din bunătate, Sfântul a binecuvântat ca ziua de Anul Nou să fie una a veseliei şi să se umble cu uratul pe la ferestre. Pe vremuri demult exista obiceiul de a colinda din casă în casă cu ramuri de măslin, în semn de pace, sau de laur în semn de onoare.

Mai târziu, se colinda cu o mlădiţă înmugurită de măr, care se punea în apă în noaptea Sfântului Andrei şi care, până în ziua de Sfântul Vasile, era înflorită datorită căldurii.

Apoi, obiectul ritual cu care colindau copiii a început să fie realizat dintr-o nuia cu ramurele împodobite cu fire colorate de lână, cu beteală și cu un fir de busuioc în vârf.

În Bucovina, sorcova are atașat un colopoțel.

Copiii sunt cei care iși creează propria sorcovă, după care pornesc la colindat de dimineață.

Sorcova, simbol al vegetației de primavară, este făcută astăzi din hârtie colorată și flori artificiale.

Copiii, după ce își sorcovesc părinții și rudele apropiate, pornesc, în cete de câte doi-trei, colindatul prin vecini. În timp ce rostesc veseli urarea care întărește întreaga atmosferă de sărbătoare și tradiție.

“Sorcova, vesela,

 Să trăiți, să-mbătrâniți

 Ca un măr, ca un păr

 Ca un fir de trandafir!

 Tare ca fierul,

 Iute ca oțelul!

 Tare ca piatra,

 Iute ca săgeata!

 La anul și la mulți ani!”

În zilele noastre sorcovitul de către copii s-a degradat ca semnificație, invadând orașele, mijloacele de transport în comun, unde a căpătat aspect de cerșetorie.

În zonele rurale, sorcovitul păstrează încă frumusețea și emoția de altădată, cetele de copii mergând pe ulițe și urând binecuvântări din poartă în poartă îmbrăcați în costume populare.

Petrișor Daria-Maria

Clasa a IV-a C

Palatul Copiilor Sibiu / Școala Gimnazială Regina Maria-Sibiu

Profesor îndrumator Luminița Albu

Traditii de si dupa Anul Nou in Oltenia, de Ciocănelea Ioan Matei

Tradiții și obiceiuri românești de și după Anul Nou în Oltenia

        În prima zi a noului an, de Sfântul Vasile, se crede din bătrâni că cerurile se deschid, rugăciunile sunt ascultate și că animalele vorbesc cu glas omenesc.  Se spune că Sfântul Vasile s-ar fi rugat la Dumnezeu să îi dea o zi, astfel că i s-a dat prima zi din an. Fericit, Sfântul Vasile a legat o crenguţă de busuioc la toarta unui clopoţel şi i-a urat lui Dumnezeu lucruri bune. De aceea există obiceiul de a ura de 1 ianuarie.

         Cele mai importante obiceiuri de Anul Nou, Plugușorul, Semănatul, Sorcova, invocă prosperitatea și belșugul pentru gospodăria celui care primește colindătorii. Aceia care nu primesc cetele de colindători vor avea necazuri și sărăcie în anul ce vine.

          La ţară există obiceiul dezlegării anului, când tinerii colindă prin sat şi fac zgomote cu bice, buciume sau oale. Se spune că aşa sunt alungate duhurile rele. Tot la ţară, fetele nemăritate obişnuiesc să construiască punţi din două crenguţe de măr dulce, de care leagă busuioc, o pară de argint cu fir de aţă roşu, un inel, o batistă şi un şir de mărgele, pentru vedea cum va fi alesul. Astfel, dacă puntea este plină de brumă, fata se va căsători cu un bărbat bogat, iar dacă puntea nu are brumă, atunci se va căsători cu unul sărac.

       Plugușorul este întotdeauna însoțit de strigături, pocnete de bici și sunete de clopoței. Plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai ușor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. La sate, Plugușorul este însă maicomplex, iar alaiurile care merg din casă în casă duc cu ele chiar un plug.

      Semănatul este un obicei practicat de copii în dimineața zilei de Anul Nou, după încheierea Plugușorului. Colindătorii purtând traiste de gât încărcate cu semințe de grâu, secară, orz, ovăz, mai rar cu porumb, intră în case, aruncă boabe cu mâna, imitând semănatul pe ogor, și urează gazdelor sănătate și roade bogate. Ei sunt răsplătiți cu mere, colaci sau bani. După plecarea lor, gospodinele adună semințele și le duc în grajdul vitelor, pentru a fi sănătoase peste an.

     „Plugul cel Mare” sau „Vasilica” sunt alte texte cu care se urează în prima zi din an. Astfel, există obiceiul să se colinde cu o căpăţână de porc împodobită cu panglici şi mărgele, tradiţie numită „Colindul cu Vasilica”. După terminarea colindatului, aceştia se strâng la o cârciumă, iar mai târziu gătesc căpăţâna.

      Umblatul cu Sorcova, bucuria copiilor, este un alt obicei de Anul Nou. Copii poartă o crenguță înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar ''surov'' care înseamnă verde fraged, aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Cel sorcovit este atins cu sorcova de copii în timp ce aceștia rostesc un text simplu:

Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți,
Ca un măr, ca un păr,
Ca un fir de trandafir,
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul.
La anul și la mulți ani!

Textul Sorcovei variază ușor în funcție de regiunea din țară. Sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrată cu capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui vizat, iar textul urării amintește parcă de o vrajă. Copii primesc de la cel sorcovit bani, mere, prune sau nuci.

       "Datul la grindă" este un obicei tipic oltenesc care se referiră la relaţiile de rudenie. După botez, timp de 3 ani, în prima zi a Anului Nou (1 ianuarie), copilul este dus în casa moașei care pregătește hăinuțe noi și un colăcel special, împletit cât mai frumos. Moaşa pregăteşte un colac mare, din cocă de cozonac sau pâine, pe care îl leagă cu un şnur roşu, să nu-i fie copilului de deochi, îl împodobeşte cu bomboane, cu fructe, pune pe el bani de hârtie, dar şi trei bani de metal, şi o sorcovă. Prin datul de grindă, spune tradiția, copilul va crește înalt și frumos și va aspira către lucruri mărețe. În timpul ritualului, cel mic va avea pus pe cap un colac în care se pun trei fire de busuioc și bani. La pragul ușii se pun semințe de floarea soarelui, grâu și boabe de porumb alături de o bară de fier, care are rolul de a întări și proteja pe cel mic de rele, în timp ce semințele îi vor asigura o viață roditoare. Copilul, cu colacul pe cap, este aşezat pe pragul uşii, cu picioarele pe un fier, fie că-i vătraiul sau un topor din bătătură, iar moaşa îl ridică de trei ori. Prima dată, copilul este ridicat la nivelul umerilor moașei, a doua oară – puțin peste umeri, iar a treia oară îl va ridica spre grindă, cât mai sus, aproape de tavan, rostind următoarele cuvinte:

-          „Doamne ajută cu bine (prima ridicare)
- Cu sănătate (a doua)
- Să-mi trăiască nepotul! (a treia ridicare).

            Colindatul cu capra, care se practică atât în prima, dar şi a doua şi a treia zi după Anul Nou, este un alt obicei care ține de colindatului specific cu măşti și este performat de copiii mai mari (numai băieţi). Unul dintre băieți va juca zeitatea zoomorfă substituită de masca frumos meşterită a caprei, cu capul de lemn care clămpăne, împodobită cu panglici, ciucuri şi clopoţei, cu pătură cu găitane de hârtie colorată, în timp ce ceilalţi băieți, în costum popular ornamentat cu hârtie colorată, cu zurgălăi, vor acompania capra la jocul din curte sau din faţa casei din fluier sau din cimpoi.

            O formă specială de colindat este teatrul popular sub formă de teatru de păpuşi şi acompaniat de un taraf de lăutari care mai poate fi regăsit în unele părţi din Dolj la Cernăteşti sau Salcia, comuna Argetoaia este cunoscut sub numele de Viclei sau Vicleim, fiind jucat numai de flăcăi.

            Perioada colindatului se încheie cu colindele onomastice de Sf. Ion. Obiceiul este cunoscut sub numele de Iordănit sau Iordănitul Ionilor. 7 ianuarie reprezintă și Spargerea Crăciunului. Este o zi plină de ritualuri, unele dintre ele vechi de când lumea. Indiferent de griji şi treburi, gospodarii nu uită ca la Sfântul Ioan să fie cât mai veseli şi binevoitori. Dacă fac asta, aşa cum spune tradiţia, le vor merge toate din plin tot anul, iar necazurile vor sta deoparte. De altfel, multe dintre gospodăriile româneşti îl au ca patron pe Sfântul Ioan, icoana sfântului fiind aşezată la loc de cinste. Sfântul Ioan simbolizează puritate, întoarcerea la pioşenie, curăţenie spirituală şi divinitate, iar principala sa acţiune, botezul - ca etapă purificatoare şi de trecere la creştinism - este şi acum împlinită pruncilor, atât de Biserica Catolică, cât şi de cea Ortodoxă.

            Iordănitul femeilor este un obicei ce are loc în ziua sau în noaptea de Sfântul Ion, o adevărată petrecere la care sunt invitate să participe numai femeile. Femeile măritate se adună la o gazdă, unde aduc fiecare mâncare, ouă, făină, carne şi băutură, şi petrec, spunând că se iordănesc. Se cântă, chiuie şi joacă toată noaptea. Dimineaţa, ies pe stradă, unde iau pe sus bărbaţii care apăr în calea lor şi-i duc cu forţa la râu sau la lac şi-i ameninţau că-i aruncă în apă dacă nu se răscumpără cu un dar, de obicei cu o vadră de vin. În această zi, numită şi Ţonţoroiul femeilor, excesele de băutură şi petrecerile nu mai supără pe nimeni. Femeile se consideră mai tari decât bărbaţii şi cu mai multe drepturi şi nu le este teamă să lipsească de acasă, să chefuiască sau să se distreze, fără să dea socoteală nimănui. În unele sate, şi tinerele neveste sunt chemate la petrecerea femeilor căsătorite printr-un ritual special care cuprinde, printre altele, udatul lor cu apă la râu, lac sau fântână. Obiceiul aminteşte de anticele petreceri dionisiace.

            Iordăneala flăcăilor are loc la prânz, după ieşirea de la biserică. Mai mulţi flăcăi se strâng laolaltă şi stropesc cu agheasmă toţi creştinii care ies din biserică. Cei mai vânjoşi dintre ei ridică în braţe pe fiecare gospodar în parte, de trei ori, şi de abia apoi îl stropesc cu apă sfinţită. Flăcăii primesc bani, ce vor fi folosiţi la petrecerea ce se încinge seara. Preotul primeşte drept răsplată, pentru că s-a învoit să le dea flăcăilor căldăruşa de agheasmă, o pasăre sau chiar un purcel.
            Ziua de Sfântul Ion este un motiv de bucurie și pentru că în credinţa populară în această noapte se zice că se "botează" gerul, vremea devenind din ce în ce mai frumoasă şi mai caldă.

 CIOCĂNELEA IOAN MATEI

Clasa a V-a A

Palatul Copiilor Sibiu / Școala Șura Mică Sibiu

Indrumator, prof. Luminița Albu

Ceata din Hașag, de Pinciu Cristina

Tradiții și obiceiuri de iarnă

Ceata

Satul unde traiesc eu se numeste Hașag. Acest sat minunat a pastrat foarte multe traditii. De exemplu ceata de colindatori. Ei vin in fiecare an si aduc bucurie multa celor care le deschid usa. Ei vin cu o icoana a Mantuitorului impodobita frumos, cantand cele mai frumoase si cele mai vechi colinzi de pe vremea bunicului meu.Ei sunt imbracati in haine populare.

In ajun cand ninge si casele sunt inmiresmate cu cele mai frumoase mirosuri, cand vezi un grup de copii mici cu o icoana, auzi clopoteii si glasurile vesele iti tresara inima de bucuria acestei sarbatori minunate.

Ceata are copilasi intre zece si cincisprezece ani. Ei se duc din casa-n casa vestind Nasterea Domnului.Ceata primeste bani, prajituri, cozonac si bomboane.

Eu am zece ani si nu mai am rabdare sa intru si eu in ceata. Mi se pare ca anul trece foarte greu. As vrea tare mult ca anul acesta sa ma lase parintii la colindat, ca sa ma auda cantand si ducand traditia aceasta mai departe.

Pinciu Cristina,

clasa a V-a,

Palatul Copiilor Sibiu / Școala Hașag, județul Sibiu

Cadru didactic îndrumător, prof. Albu Luminița