2020-08-16

Albu Luminita - "Lucian Blaga. Expresionism. Cunoasterea luciferica"

 Albu Luminita,

profesor - Palatul Copiilor Sibiu



LUCIAN BLAGA. EXPRESIONISM. CUNOAȘTEREA LUCIFERICĂ

 

”Oprește trecerea. Știu că unde nu e moarte, nu e nici iubire,- și totuși te rog: oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea.” (Lucian Blaga, motto la volumul În marea trecere)

 

 

 

Probabil cel mai reprezentativ dicton pentru poezia, filozofia și Weltanschau-gul lui Lucian Blaga este „Lucian Blaga este mut ca o lebădă”. Este unul din puținele cazuri în care clișeul invocat  se confirmă, și nu regăsim în sensul profund al acestui vers decât refuzul strident al exprimării și calmul cu valențe transcendentale al întregii stilistici blagiene. Întrucât dincolo de contextul biografic, care atestă faptul că Lucian Blaga, fiu de preot aparținând unei familii de intelectuali rurali, nu și-a formulat primele cuvinte până la vârsta de 4 ani, tăcerea e o constantă a creației sale, întemeiată pe un ”refuz abstinent al mecanizării, progresului fără discernământ și derivei istorice. De altfel, întreaga retorică pe care poetul și filozoful a construit-o pe marginea experienței transcedentale e în acest sens grăitoare: „Spiritul științific izolează voit lumea de om și-și construiește viziunile din elemente care nu sunt vii, din mișcări care nu sunt eforturi, din tendințe care nu sunt doruri, din acțiuni care nu înseamnă nici bucurie, nici suferințe, din substanțe care se amestecă și se desfac fără ură și fără elan.”

 Într-un volum dedicat lui Lucian Blaga, Ion Pop identifica trei etape lirice, trei vârste, respectiv trei moduri de raportare la sine și lume. Regăsim în Poemele luminii un Blaga solar, avid de corporalitate, vitalist, dionisiac și senzorial. O a doua etapă lirică o reprezintă la Blaga aceea a decepției, a așa-zisei „tristeți metafizice” – după cum este intitulat și un poem – , unde „actualitatea istorică apare ca degradare, deteriorare a purelor obârșii”, unde unitatea, pierdută, se traduce printr-o constatare resemnată a conflictului ireconciliabil dintre lume și spiritual, dintre experiența fenomenală și sfera esențelor: Obsesia a eului alienat rămâne aceea a restaurării relației exemplare cu o lume paradisiacă, a ieșirii din mișcarea destructivă a «marii treceri»”Zonele de interes ale liricii lui sunt acum acelea de eludare a realului, de respiro metafizic și reflecție amară. O a treia etapă poetică blagiană o reprezintă aceea a calmului, a echilibrului regăsit, unde poezia devine mai abstractă, eul găsindu-și pacea în precaritate.

 ”Expresionismul și-a declarat explicit predilecția pentru forma fixă și expresia tare, preferând la nivel stilistic efectele puternice, aliterația, asonanța, ritmicitatea sintactică, rima și muzicalitatea.

În expresionism, valoarea principală este absolutul. Nu este de ignorat nici dimensiunea puternic politică a expresionismului: provenind din straturi sociale dezavantajate, periferici la origine, poeții expresioniști au luat poziții antiburgheze, pledând pentru o artă înțeleasă ca manifest vital și strigăt violent deopotrivă, opunându-se dezumanizării, urbanizării excesive, industrializării și tehnologizării din ce în ce mai evidente a cotidianului. Dezorientarea, pierderea individualității, lenta și sigura standardizare, acestea sunt constantele liricii expresioniste germane, împreună cu obsesia tanatică și construcțiile apocaliptice

Bazându-și sistemul filozofic pe o schematică a marginalității și exclusului, Blaga actualizează constantele formale ale expresionismului în spațiul mioritic, adăugând sau eliminând, după caz, din trăsăturile care constituie specificul expresionismului de tradiție germană.”

 

Creația lui Lucian Blaga, respectiv cele cinci volume de versuri antume împreună cu creația postumă, cele șase volume de eseuri și cele patru trilogii ne dau imaginea generală a unui spirit dominat și absorbit de o singură problemă- aceea a misterului, intuiție lirică și concept din care și-a făcut o adevărată cheie de boltă a creației sale. Pe drept cuvânt Pompiliu Constantinescu l-a numit ”poet al misterului”.

Poezia lui Lucian Blaga este încărcată de viziuni metafizice, populând un spațiu imaginar cu fantasme și interferențe figurative, cu scopul de a sugera misterul insurmontabil al existenței, al trecerii, al căutării, al neliniștii eterne și al setei de absolut.

”Unde și cînd m-am ivit în lumină, nu știu,/[…]Cu cuvinte stinse în gură/am cîntat și cînt marea trecere,/somnul lumii, îngerii de ceară./De pe un umăr pe altul/tăcînd îmi trec steaua ca o povară.”[1]

 

Prima poezie a volumului Poemele luminii, volumul de debut, apărut în 1919, este Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Toate poeziile acestui volum sunt străbătute de un vitalism debordant, de dorința contopirii poetului cu universul, al cărui simbol central este lumina, care poate semnifica cunoaștere, fiind elementul primordial din care apoi s-a întrupat întreaga lume și chiar iubirea. ”Lumina altora/sugrumă taina nepătrunsului ascuns/în adîncimi de întuneric,/dar eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taină[…]” Această poezie este o ars poetica a lui Blaga, cuprinzând crezul artistic al acestuia, precum și conduita sa filozofică. Acesta reia metaforic o serie de idei pe care le enunțase în ”Cunoașterea luciferică”, și anume, sugerează deosebirea dintre gândirea (cunoașterea) logică, rațională sau paradisiacă și gândirea (cunoașterea) poetică sau luciferică. În această poezie concepută ca o confesiune, Blaga își exprimă atitudinea față de tainele universului, exprimate prin metafora din titlu ”corola de minuni a lumii”, taine pe care nu vrea să le cunoască pe cale rațională, ci prin contemplarea nemijlocită a formelor sub care acestea i se înfățișează ”și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntîlnesc/în calea mea/în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Această cunoaștere poetică creează metafore ce potențează misterele universului, dând naștere emoției și sentimentelor.

Dincolo de substatul filozofic, poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o înșiruire de metafore, de termeni principali, care-i dau o structură antitetică (luna, lumina, versus nepătrunsul ascuns, întuneric, întunecata zare).

Mărturisirea de credință a poetului se organizează în jurul unor opoziții mereu amplificate, care sugerează diferența dintre cele două forme de cunoaștere: eu-alții, lumina mea-lumina altora, corola de minuni a lumii- flori, ochi, buze ori morminte.

Cuvântul-cheie al poeziei este pronumele personal ”eu”, ce se repetă obsedant, sugerându-l pe poet, individualizându-l în raport cu lumea și universul; el este pus în legătură directă cu ”corola de minuni a lumii”, sugerând intenția poetului de a se armoniza cu universul. Corola de minuni sugerează misterele universului, iar metaforele flori, ochi, buze și morminte- înfățișările concrete ale acestor mistere, respectiv frumosul, cunoașterea, iubirea și marea taină a ”trecerii”, adică a morții.Utilizarea anumitor verbe adâncește structura antitetică a poeziei; astfel, când subiectul propoziției este ”eu”, verbele predicative sunt ”nu strivesc”, ”nu ucid”, ”sporesc”, îmbogățesc”, ”iubesc”. Ele sugerează ideea că gândirea, creația poetică pune în valoare și sporește vraja misterelor universale, întrucât prin metafore  poate da naștere emoției și sentimentelor. Utilizarea formelor negative ale acestor verbe delimitează atitudinea poetului, sugerându-i intenția de a păstra misterul și de a spori farmecul universului. ”Eu nu ucid corola de minuni a lumii/și nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea [...]dar eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taină-/[…]căci eu iubesc/și flori și ochi și buze și morminte”. Dimpotrivă, pentru ”lumina altora”, adică pentru gândirea logică, ce ”sugrumă vraja nepătrunsului” din ”adâncimi de întuneric”, este utilizat verbul ”sugrumă”, deoarece nu poate produce revelația. Ideea sugerată prin abstractizare este căeste că ”gândirea altora”, adică mintea, distruge farmecul concret al misterelor. Eul liric al poetului se situează pe o poziție singulară, sugerată stilistic prin conjuncția adversativă ”dar”: ”dar eu/eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.

Legătura cu expresionismul în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este relevată de exacerbarea eului creator ca factor decisiv în legătura cu cosmosul, sentimentul absolutului, tensiunea lirică, precum și de către spiritualizarea peisajului.

 

La Blaga iubirea nu reprezintă doar un sentiment, ea este și un instrument al cunoașterii; misterele lumii putând fi pătrunse prin iubire, prin trăirea nemijlocită a formelor lor tangibile, percepute cu simțurile.

Ultimele versuri exprimă ideea că prin iubire, prin trăire nemijlocită, poetul se implică până la identificare cu misterele universale.

Poetul dovedește o excepțională măiestrie în plasticizarea ideilor, în materializarea lor prin comparații cu termeni din lumea materială, prin imagini originale și neașteptate.

Pentru exprimarea crezului său poetic, Lucian Blaga a ales versul liber, singurul în măsură să îi exprime gândurile.

Expresionismul este o expresie a eului, accentul căzând pe tensiunea emoţională  interioară, pe dimensiunea a conştiinţei, a subiectivităţii, ținta expresionistului  fiind absolutul, trăirea pură, necondiţionată. Expresionismul este interesat de culturile  arhaice, de exotic și este o artă poetică modernă, întrucât interesul scriitorului este deplasat de la tehnica poetică la relația poet-lume și poet-creație. Atitudinea non­conformistă,  protestatară, caracterizează de asemenea acest curent literar, apărut în spațiul cultural german, ca o o revoltă împotriva realismului sau naturalismului, este adesea considerat o revoltă împotriva realismului sau naturalismului, o căutare a unei realități psihologice sau spirituale. ”Relația dintre viziunea poetului asupra poeziei și expresionism se concentrază în jurul unor aspecte relevate în poezie- exacerbarea eului creator ca factor decisiv în raportul interrelațional stabilit cu cosmosul, sentimentul absolutului, interiorizarea și spiritualizarea peisajului, tensiune lirică”.[2]

 

Lucian Blaga era îndreptăţit să scrie din interiorul experienţei sale poetice că: “ De câte  ori o  operă  de  artă redă astfel un lucru încât  puterea, tensiunea interioară  a  acestei  redări transcedentează lucrul, trădând  relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de­a face cu un produs artistic expresionist”.

 

”Expresionismul , curent artistic modernist, inițial prezent în poezie și pictură, ce are ca origine Germania la începutul secolului al XX-lea, este caracterizat de prezentarea lumii din perspectivă strict subiectivă, distorsionată intenționat, cu scopul de a crea momente emoționale care să transmită idei și stări de spirit. Artiștii de origine expresionistă căutau să indice înțelegerea lumii prin propria lor perspectivă sau experiență emoțională comparată cu înțelegerea "obișnuită" sau rațională a lumii materiale”. În acest spirit se înscriu și volumele lui Lucian Blaga Poemele luminii, În marea trecere și Lauda somnului, unde se regăsesc aceste trăsături. În numărul 21 din anul 1930, revista Gândirea începe tipărirea studiului Eonul dogmatic al lui Blaga. ”Dogma ar fi în cadrul acesteia expresia unui mod de gândire original, propriu- după credința filozofului- ultimelor teorii din fizică și biologie, relativismul einsteinian, mecanicii cuantice, principiului entelehiei etc.[...]Afirmațiile lui Blaga reflectă o înteragă orientare intelectuală, care definește practic o bună parte din activitatea grupării și-i imprimă nota distinctă.”[3]

 

În cadrul activității lui Lucian Blaga la Gândirea, alături de Nichifor Crainic și alții, în faza spiritualistă a grupării de literați, acesta a făcut eforturi pentru a-i familiariza pe cititorii revistei cu ceea ce s-a numit ”filozofia stilului”; aceasta căuta să dscopere elemente, principii unificatoare în orice manifestare umană, considerate în concepția Lebensphilosophie (filozofie de viață) drept forme ale trăirii.

 

Întrebarea de căpătâi a poetului, pusă în poezia Scrisoare, din În marea trecere, grupează întreaga sa filozofie, sugerând o spiritualitate niciodată subliniată, dar mereu prezentă în creația blagiană.

Nu știu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină./Numai ca să umblu printre lucruri/ și să le fac dreptate spunîndu-le/care-i mai adevărat și care-i mai frumos?/Mîna mi se oprește: e prea puțin./Glasul se stinge: e prea puțin./De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,/de ce m-ai trimis?

 

În volumul Lauda somnului, ”procesul de spiritualizare este mai înalt și poetul cade într’o lâncezeală numită tristețe metafizică, încercând să depășească spațiul terestru, să evoce un peisaj transcendent și mai ales să depășească momentul biografic, să inte în fondul ancestral[4]. Somnul, spune în continuare George Călinescu în Istoria literaturii române ” e mediul potrivit sustragerii de sub orizontul solar și intrării în metafizic” : ”În somn sângele meu ca un val/se trage din mine/înapoi în părinți”.

 

Poezia Paradis în destrămare, publicată în volumul Lauda somnului, are la bază motivul biblic al izgonirii lui Adam din rai și al păzirii pomului vieții de căter heruvimi și serafimi înarmați cu săbii de flăcări. Metafora ”paradis” din poezie sugerează însăși lumea care și-a pierdut sacralitatea și se află sub semnul declinului. Poetul are acum viziuni apocaliptice și se lamentează în fața degradării universului.

 

Tema poeziei o reprezintă destrămarea mitului despre paradis, iar compozițional, poezia, alcătuită din cîteva secvențe aparent disparate, fiind un tot unitar, datorită faptului că în fiecare dintre ele există și simboluri ale paradisiacului (”portarul înaripat”, ”serafimi”, ”arhangheli”, ”porumbelul Sfântului Duh”, Îngerii, apa vie) dar și determinările lor, ce sugerează pierderea sacralității, a dimensiunii mitice inițiale (”cotor de spadă fără de flăcări”, ”părul nins” al serafimilor, ”îngerii goi/zgribulind”, ”greutatea aripelor”).

Criza interioară a omului este determinată de pierderea credinței, simbolizată de către spada înflăcărată a îngerului ce păzește drumul spre pomul vieții. Această pierdere va avea consecințe tagice, căci sentimentul apartenenței la cosmic fiind pierdut, totul primește dimensiunea marii treceri.

Puterea stă în credință și fără flacăra acesteia heruvimul se simte inutil și învins, chiar dacă ”nu se luptă cu nimeni”. ”Portarul înaripat mai ține întins/un cotor de spadă fără de flăcări./Nu se luptă cu nimeni,/dar se simte învins.

 

Părul nins al serafimilor sugerează îmbătrânirea, deci trecerea, iar fîntâna sugerează aici ideea că spiritualitaea închisă în mituri se refuză cunoașterii de către sufletul omului aflat în marea trecere, de către acei ”serafimi cu părul nins”.

În secvența a treia, o altă succesiune de simboluri sugerează ideea că gândurile oamenilor, care ar trebui să păzească poarta sufletului ca niște arhangheli, nu mai au aspirații înalte, adică aripi. Aceste aripi le par acum grele arhanghelilor, ele fiind stânjenitoare reminiscențe ale sacrului într-o lume supusă marii treceri. Gândurile oamenilor sunt ancorate în realitatea senzorială, sugerată prin pluguri de lemn ce ară ”fără îndemn”.

În secvența a patra Duhul Sfânt, cel ce a generat miturile, nu mai dă lumină, ci stinge și luminile existente: ”Trece printre sori vecini/porumbelul Sfântului Duh,/cu pliscul stinge cele din urmă lumini”.

În ultima secvență (a cincea), în atmosfera acesta apocaliptică, în care sacrul pare copleșit de profan, în care îngerii goi zgribulesc și nu mai aparțin cerului, absolutului, ci ”se culcă în fân”, se simte fiorul morții. Invocația retorică ”Vai mie, vai ție” generalizează ideea că mitul despre paradis se destramă, că sacrul se confundă cu profanul. Poetul reia simbolul fântânii, acea ”apă vie” care ar trebui să fie un element regenerator, dar care nu dezvăluie omului cerul coborât pe pământ, ci îl refuză.

Năpădită fiind de păianjenii morții, această apă vie a fântânii prevestește contopirea inevitabilă a sacrului cu profanul efemer. Aceasta va determina demitizarea și poetul spune că ”odată vor putrezi și îngerii sub glie”.

Golit, secat de ”poveștile”, adică de miturile care-l însuflețesc, pământul nu va mai fi un sanctuar, ci un ”trup trist”: ”Noaptea îngerii goi/zgribulind, se culcă în fân:/vai mie, vai ție,/păianjeni mulți au umplut apa vie,/odată vor putrezi și îngerii sub glie,/țărâna va seca poveștile/din trupul trist”.

 

Ceea ce rămâne strict personal este latura pictural stilistică. Abundența de îngeri, înlocuirea prin ei aproape a oricărei figurații umane, dă un fel de convenție grațioasă, dar de un ordin mai mult decorativ, atunci când lipsește misterul care să transforme aparițiile în viziuni turburătoare. Astfel arhanghelii ară cu plugurile, serafimii scot apă din fântâni cu gălețile, îngerii se culcă noapte goi în fân sgribulind și putrezesc sub glie...[5]

 

Pentru Adam nu existau mistere deschise ca mistere. Șarpele i-a deschis acestă perspectivă și i-a promis o cunoaștere divină. Dar după consumarea păcatului, șarpele nu i-a putut da decât cunoașterea de care era el în stare: cunoașterea luciferică.

 

În poezia lui Blaga, imaginile artistice și limbajul artistic sunt puse în relație cu un plan filozofic secundar. Elementul abstract-de ordin spiritual- este comparat cu un aspect al lumii materiale-termen concret, de un puternic imagism-, în acest mod organizându-se ideile poetice. O altă particularitate a stilului este cultivarea cu predilecție a metaforei revelatorii, care caută să reveleze un mister esențial pentru însuși conținutul faptului, dar și a metaforei plasticizante, care dă concretețe faptului.

Cunoașterea luciferică este o cunoaștere intuitivă, din ea făcând parte și cunoașterea poetică.

Lucian Blaga a publicat Cunoașterea luciferică în anul 1933, ca volum integrat în Trilogia cunoașterii. 

Atitudinea poetului față de cunoaștere este foarte clar precizată în opera sa. El face distincție înte cunoașterea paradisiacă, rațională, care reduce misterul datorită logicii, al intelectului și cunoașterea luciferică, intuitivă, în acest caz misterul fiind sporit datorită imaginației poetice, trăirilor interioare și intelectului extatic.

Optând pentru cunoașterea luciferică, Blaga iși desemnează propria cale, și anume sporirea misterului și protejarea tainei prin creație. Conform poetului din Lancrăm, rolul poetului nu este de a descifra tainele universului, ci de a le potența prin trăirea interioară.

 

Pentru mine personal, creația poetică a lui Blaga are o valoare de tezaur; nu găsesc termeni suficient de cuprinzători pentru a reda ecourile profunde ale versurilor sale în sufletul meu, pentru a explica în ce măsură spiritualitatea sa vibrează cu a mea. Profunzimea trăirii mele la lectura poeziei domniei-sale este la cotele cele mai înalte. Consider că s-a ridicat la un nivel artistic ce îl îndreptățea să primească premiul Nobel pentru literatură, și nu să stea ascuns în birouri obscure sau biblioteci după desființarea catedrei sale de Filosofia Culturii de la Cluj Napoca, din cauza conducerii comuniste din România acelor grele și tulburi vremuri.

 

Imaginea nu e unul din elementele poeziei d-lui Lucian Blaga, ci pare poezia lui insăși. ...Din poezia d-lui Blaga reiese o bucurie de a trăi, un optimism, nu conceptual, ci pur senzorial[6].

 

C-un zâmbet îndrăzneț privesc în mine

și inima

mi-o prind în mână. Tremurând

îmi strâng comoara la ureche și ascult.

 

Îmi pare

că țin în mâni o scoică,

în care prelung și ne-nțeles

răsună zvonul unei mări necunoscute.

 

O, voi ajunge, voi ajunge

vreodat'  pe malul

acelei mări, pe care azi

o simt,

dar nu o văd? ” (Scoica, Poemele luminii, 1919)



[1] Blaga, Lucian, Poezii (Volumul Lauda somnului), Editura Porto-Franco, Galați, 1992, p.31.

[2] Paicu L, Lupu M, Lazăr M, Literatura română. Eseul, Editura Art, București, 2010, pag.219.

[3] Ovidiu S. Crohmălniceanu, Literatura română înte cele două războaie mondiale, vol I, Editura Minerva, București, 1972, pag.79.

[4]G. Călinescu, Istoria literaturii  române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941, pag 795

[5] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941, pag. 792.

[6] Lovinescu, Eugen, Figurine, Lucian Blaga în ”Critice”, VIII Dialog, București, 1992