Albu Luminita,
profesor - Palatul Copiilor Sibiu
LUCIAN BLAGA. EXPRESIONISM. CUNOAȘTEREA LUCIFERICĂ
”Oprește trecerea. Știu că unde nu e moarte, nu e nici
iubire,- și totuși te rog: oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri
destrămarea.” (Lucian Blaga, motto
la volumul În marea trecere)
Probabil cel mai
reprezentativ dicton pentru poezia, filozofia și Weltanschau-gul lui Lucian
Blaga este „Lucian Blaga este mut ca o lebădă”. Este unul din puținele cazuri
în care clișeul invocat se confirmă, și nu regăsim în sensul profund al
acestui vers decât refuzul strident al exprimării și calmul cu valențe
transcendentale al întregii stilistici blagiene. Întrucât dincolo de contextul
biografic, care atestă faptul că Lucian Blaga, fiu de preot aparținând unei
familii de intelectuali rurali, nu și-a formulat primele cuvinte până la vârsta
de 4 ani, tăcerea e o constantă a creației sale, întemeiată pe un ”refuz
abstinent al mecanizării, progresului fără discernământ și derivei istorice. De
altfel, întreaga retorică pe care poetul și filozoful a construit-o pe marginea
experienței transcedentale e în acest sens grăitoare: „Spiritul științific izolează voit lumea de om și-și construiește
viziunile din elemente care nu sunt vii, din mișcări care nu sunt eforturi, din
tendințe care nu sunt doruri, din acțiuni care nu înseamnă nici bucurie, nici
suferințe, din substanțe care se amestecă și se desfac fără ură și fără elan.”
Într-un volum dedicat lui Lucian Blaga, Ion Pop identifica trei etape
lirice, trei vârste, respectiv trei moduri de raportare la sine și lume.
Regăsim în Poemele luminii un Blaga solar, avid de
corporalitate, vitalist, dionisiac și senzorial. O a doua etapă lirică o
reprezintă la Blaga aceea a decepției, a așa-zisei „tristeți metafizice” – după
cum este intitulat și un poem – , unde „actualitatea istorică apare ca
degradare, deteriorare a purelor obârșii”, unde unitatea, pierdută, se traduce
printr-o constatare resemnată a conflictului ireconciliabil dintre lume și
spiritual, dintre experiența fenomenală și sfera esențelor: Obsesia a eului
alienat rămâne aceea a restaurării relației exemplare cu o lume paradisiacă, a
ieșirii din mișcarea destructivă a «marii treceri»”Zonele de interes ale
liricii lui sunt acum acelea de eludare a realului, de respiro metafizic și
reflecție amară. O a treia etapă poetică blagiană o reprezintă aceea a
calmului, a echilibrului regăsit, unde poezia devine mai abstractă, eul
găsindu-și pacea în precaritate.
”Expresionismul
și-a declarat explicit predilecția pentru forma fixă și expresia tare,
preferând la nivel stilistic efectele puternice, aliterația, asonanța,
ritmicitatea sintactică, rima și muzicalitatea.
În expresionism,
valoarea principală este absolutul. Nu este de ignorat nici dimensiunea
puternic politică a expresionismului: provenind din straturi sociale
dezavantajate, periferici la origine, poeții expresioniști au luat poziții
antiburgheze, pledând pentru o artă înțeleasă ca manifest vital și strigăt
violent deopotrivă, opunându-se dezumanizării, urbanizării excesive,
industrializării și tehnologizării din ce în ce mai evidente a cotidianului.
Dezorientarea, pierderea individualității, lenta și sigura standardizare,
acestea sunt constantele liricii expresioniste germane, împreună cu obsesia
tanatică și construcțiile apocaliptice
Bazându-și
sistemul filozofic pe o schematică a marginalității și exclusului, Blaga
actualizează constantele formale ale expresionismului în spațiul mioritic,
adăugând sau eliminând, după caz, din trăsăturile care constituie specificul
expresionismului de tradiție germană.”
Creația lui Lucian
Blaga, respectiv cele cinci volume de versuri antume împreună cu creația
postumă, cele șase volume de eseuri și cele patru trilogii ne dau imaginea
generală a unui spirit dominat și absorbit de o singură problemă- aceea a
misterului, intuiție lirică și concept din care și-a făcut o adevărată cheie de
boltă a creației sale. Pe drept cuvânt Pompiliu Constantinescu l-a numit ”poet
al misterului”.
Poezia lui Lucian
Blaga este încărcată de viziuni metafizice, populând un spațiu imaginar cu
fantasme și interferențe figurative, cu scopul de a sugera misterul
insurmontabil al existenței, al trecerii, al căutării, al neliniștii eterne și
al setei de absolut.
”Unde și cînd m-am ivit în lumină, nu știu,/[…]Cu cuvinte
stinse în gură/am cîntat și cînt marea trecere,/somnul lumii, îngerii de
ceară./De pe un umăr pe altul/tăcînd îmi trec steaua ca o povară.”[1]
Prima poezie a volumului
Poemele luminii, volumul de debut, apărut în 1919, este Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Toate poeziile acestui
volum sunt străbătute de un vitalism debordant, de dorința contopirii poetului
cu universul, al cărui simbol central este lumina, care poate semnifica
cunoaștere, fiind elementul primordial din care apoi s-a întrupat întreaga lume
și chiar iubirea. ”Lumina altora/sugrumă
taina nepătrunsului ascuns/în adîncimi de întuneric,/dar eu,/eu cu lumina mea
sporesc a lumii taină[…]” Această poezie este o ars poetica a lui Blaga,
cuprinzând crezul artistic al acestuia, precum și conduita sa filozofică.
Acesta reia metaforic o serie de idei pe care le enunțase în ”Cunoașterea
luciferică”, și anume, sugerează deosebirea dintre gândirea (cunoașterea)
logică, rațională sau paradisiacă și gândirea (cunoașterea) poetică sau
luciferică. În această poezie concepută ca o confesiune, Blaga își exprimă
atitudinea față de tainele universului, exprimate prin metafora din titlu
”corola de minuni a lumii”, taine pe care nu vrea să le cunoască pe cale
rațională, ci prin contemplarea nemijlocită a formelor sub care acestea i se
înfățișează ”și nu ucid/ cu mintea
tainele, ce le-ntîlnesc/în calea mea/în flori, în ochi, pe buze ori morminte”.
Această cunoaștere poetică creează metafore ce potențează misterele
universului, dând naștere emoției și sentimentelor.
Dincolo de
substatul filozofic, poezia Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii este o înșiruire de metafore, de termeni
principali, care-i dau o structură antitetică (luna, lumina, versus nepătrunsul
ascuns, întuneric, întunecata zare).
Mărturisirea de
credință a poetului se organizează în jurul unor opoziții mereu amplificate,
care sugerează diferența dintre cele două forme de cunoaștere: eu-alții, lumina
mea-lumina altora, corola de minuni a lumii- flori, ochi, buze ori morminte.
Cuvântul-cheie al
poeziei este pronumele personal ”eu”, ce se repetă obsedant, sugerându-l pe
poet, individualizându-l în raport cu lumea și universul; el este pus în
legătură directă cu ”corola de minuni a lumii”, sugerând intenția poetului de a
se armoniza cu universul. Corola de minuni sugerează misterele universului, iar
metaforele flori, ochi, buze și morminte- înfățișările concrete ale acestor
mistere, respectiv frumosul, cunoașterea, iubirea și marea taină a ”trecerii”,
adică a morții.Utilizarea anumitor verbe adâncește structura antitetică a
poeziei; astfel, când subiectul propoziției este ”eu”, verbele predicative sunt
”nu strivesc”, ”nu ucid”, ”sporesc”, îmbogățesc”, ”iubesc”. Ele sugerează ideea
că gândirea, creația poetică pune în valoare și sporește vraja misterelor
universale, întrucât prin metafore poate
da naștere emoției și sentimentelor. Utilizarea formelor negative ale acestor
verbe delimitează atitudinea poetului, sugerându-i intenția de a păstra
misterul și de a spori farmecul universului. ”Eu nu ucid corola de minuni a lumii/și nu ucid/cu mintea tainele, ce
le-ntâlnesc în calea mea [...]dar eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii
taină-/[…]căci eu iubesc/și flori și ochi și buze și morminte”. Dimpotrivă,
pentru ”lumina altora”, adică pentru gândirea logică, ce ”sugrumă vraja
nepătrunsului” din ”adâncimi de întuneric”, este utilizat verbul ”sugrumă”,
deoarece nu poate produce revelația. Ideea sugerată prin abstractizare este căeste
că ”gândirea altora”, adică mintea, distruge farmecul concret al misterelor.
Eul liric al poetului se situează pe o poziție singulară, sugerată stilistic
prin conjuncția adversativă ”dar”: ”dar
eu/eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.
Legătura cu
expresionismul în Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii este relevată de exacerbarea eului creator ca factor
decisiv în legătura cu cosmosul, sentimentul absolutului, tensiunea lirică,
precum și de către spiritualizarea peisajului.
La Blaga iubirea nu
reprezintă doar un sentiment, ea este și un instrument al cunoașterii;
misterele lumii putând fi pătrunse prin iubire, prin trăirea nemijlocită a
formelor lor tangibile, percepute cu simțurile.
Ultimele versuri
exprimă ideea că prin iubire, prin trăire nemijlocită, poetul se implică până
la identificare cu misterele universale.
Poetul dovedește o
excepțională măiestrie în plasticizarea ideilor, în materializarea lor prin
comparații cu termeni din lumea materială, prin imagini originale și
neașteptate.
Pentru exprimarea
crezului său poetic, Lucian Blaga a ales versul liber, singurul în măsură să îi
exprime gândurile.
Expresionismul este o
expresie a eului, accentul căzând pe tensiunea
emoţională interioară, pe dimensiunea a conştiinţei,
a subiectivităţii, ținta expresionistului fiind absolutul,
trăirea pură, necondiţionată. Expresionismul este interesat de culturile
arhaice, de exotic și este o artă poetică modernă, întrucât interesul
scriitorului este deplasat de la tehnica poetică la relația poet-lume și
poet-creație. Atitudinea nonconformistă,
protestatară, caracterizează de asemenea acest curent literar, apărut în
spațiul cultural german, ca o o
revoltă împotriva realismului sau naturalismului, este adesea considerat o revoltă
împotriva realismului sau naturalismului, o căutare a unei realități
psihologice sau spirituale. ”Relația
dintre viziunea poetului asupra poeziei și expresionism se concentrază în jurul
unor aspecte relevate în poezie- exacerbarea eului creator ca factor decisiv în
raportul interrelațional stabilit cu cosmosul, sentimentul absolutului,
interiorizarea și spiritualizarea peisajului, tensiune lirică”.[2]
Lucian
Blaga era îndreptăţit să scrie din interiorul
experienţei sale poetice că: “ De
câte ori o operă de artă redă astfel un lucru
încât puterea, tensiunea interioară a acestei redări
transcedentează lucrul, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu
ilimitatul, avem dea face cu un produs artistic expresionist”.
”Expresionismul , curent artistic modernist, inițial prezent în poezie și pictură, ce are ca origine Germania la începutul secolului al
XX-lea, este caracterizat de prezentarea lumii din perspectivă strict subiectivă,
distorsionată intenționat, cu scopul de a crea momente emoționale care să
transmită idei și stări de spirit. Artiștii de origine expresionistă
căutau să indice înțelegerea lumii prin propria lor perspectivă sau
experiență emoțională comparată cu înțelegerea "obișnuită" sau
rațională a lumii materiale”. În acest spirit se înscriu și volumele lui Lucian
Blaga Poemele luminii, În marea trecere și Lauda somnului, unde se regăsesc aceste trăsături. În numărul 21
din anul 1930, revista Gândirea
începe tipărirea studiului Eonul dogmatic
al lui Blaga. ”Dogma ar fi în cadrul acesteia expresia unui mod de gândire
original, propriu- după credința filozofului- ultimelor teorii din fizică și
biologie, relativismul einsteinian, mecanicii cuantice, principiului entelehiei
etc.[...]Afirmațiile lui Blaga reflectă o înteragă orientare intelectuală, care
definește practic o bună parte din activitatea grupării și-i imprimă nota
distinctă.”[3]
În cadrul activității lui Lucian Blaga la Gândirea, alături de Nichifor Crainic și alții, în faza
spiritualistă a grupării de literați, acesta a făcut eforturi pentru a-i
familiariza pe cititorii revistei cu ceea ce s-a numit ”filozofia stilului”;
aceasta căuta să dscopere elemente, principii unificatoare în orice manifestare
umană, considerate în concepția Lebensphilosophie (filozofie de viață) drept
forme ale trăirii.
Întrebarea de
căpătâi a poetului, pusă în poezia Scrisoare,
din În marea trecere, grupează
întreaga sa filozofie, sugerând o spiritualitate niciodată subliniată, dar
mereu prezentă în creația blagiană.
”Nu știu nici azi pentru ce m-ai trimis în
lumină./Numai ca să umblu printre lucruri/ și să le fac dreptate
spunîndu-le/care-i mai adevărat și care-i mai frumos?/Mîna mi se oprește: e
prea puțin./Glasul se stinge: e prea puțin./De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,/de ce m-ai trimis?”
În volumul Lauda somnului, ”procesul de spiritualizare este mai înalt și poetul cade într’o
lâncezeală numită tristețe metafizică, încercând să depășească spațiul
terestru, să evoce un peisaj transcendent și mai ales să depășească momentul
biografic, să inte în fondul ancestral”[4]. Somnul,
spune în continuare George Călinescu în Istoria literaturii române ” e mediul potrivit sustragerii de sub
orizontul solar și intrării în metafizic” : ”În somn sângele meu ca un val/se trage din mine/înapoi în părinți”.
Poezia Paradis în destrămare, publicată în
volumul Lauda somnului, are la bază
motivul biblic al izgonirii lui Adam din rai și al păzirii pomului vieții de
căter heruvimi și serafimi înarmați cu săbii de flăcări. Metafora ”paradis” din
poezie sugerează însăși lumea care și-a pierdut sacralitatea și se află sub
semnul declinului. Poetul are acum viziuni apocaliptice și se lamentează în
fața degradării universului.
Tema poeziei o
reprezintă destrămarea mitului despre paradis, iar compozițional, poezia,
alcătuită din cîteva secvențe aparent disparate, fiind un tot unitar, datorită
faptului că în fiecare dintre ele există și simboluri ale paradisiacului
(”portarul înaripat”, ”serafimi”, ”arhangheli”, ”porumbelul Sfântului Duh”,
Îngerii, apa vie) dar și determinările lor, ce sugerează pierderea
sacralității, a dimensiunii mitice inițiale (”cotor de spadă fără de flăcări”,
”părul nins” al serafimilor, ”îngerii goi/zgribulind”, ”greutatea aripelor”).
Criza interioară a
omului este determinată de pierderea credinței, simbolizată de către spada
înflăcărată a îngerului ce păzește drumul spre pomul vieții. Această pierdere
va avea consecințe tagice, căci sentimentul apartenenței la cosmic fiind
pierdut, totul primește dimensiunea marii treceri.
Puterea stă în
credință și fără flacăra acesteia heruvimul se simte inutil și învins, chiar
dacă ”nu se luptă cu nimeni”. ”Portarul
înaripat mai ține întins/un cotor de spadă fără de flăcări./Nu se luptă cu
nimeni,/dar se simte învins.”
Părul nins al
serafimilor sugerează îmbătrânirea, deci trecerea, iar fîntâna sugerează aici
ideea că spiritualitaea închisă în mituri se refuză cunoașterii de către
sufletul omului aflat în marea trecere, de către acei ”serafimi cu părul nins”.
În secvența a treia,
o altă succesiune de simboluri sugerează ideea că gândurile oamenilor, care ar
trebui să păzească poarta sufletului ca niște arhangheli, nu mai au aspirații
înalte, adică aripi. Aceste aripi le par acum grele arhanghelilor, ele fiind
stânjenitoare reminiscențe ale sacrului într-o lume supusă marii treceri.
Gândurile oamenilor sunt ancorate în realitatea senzorială, sugerată prin pluguri
de lemn ce ară ”fără îndemn”.
În secvența a patra
Duhul Sfânt, cel ce a generat miturile, nu mai dă lumină, ci stinge și luminile
existente: ”Trece printre sori
vecini/porumbelul Sfântului Duh,/cu pliscul stinge cele din urmă lumini”.
În ultima secvență
(a cincea), în atmosfera acesta apocaliptică, în care sacrul pare copleșit de
profan, în care îngerii goi zgribulesc și nu mai aparțin cerului, absolutului,
ci ”se culcă în fân”, se simte fiorul morții. Invocația retorică ”Vai mie, vai
ție” generalizează ideea că mitul despre paradis se destramă, că sacrul se
confundă cu profanul. Poetul reia simbolul fântânii, acea ”apă vie” care ar
trebui să fie un element regenerator, dar care nu dezvăluie omului cerul
coborât pe pământ, ci îl refuză.
Năpădită fiind de
păianjenii morții, această apă vie a fântânii prevestește contopirea
inevitabilă a sacrului cu profanul efemer. Aceasta va determina demitizarea și
poetul spune că ”odată vor putrezi și îngerii sub glie”.
Golit, secat de
”poveștile”, adică de miturile care-l însuflețesc, pământul nu va mai fi un
sanctuar, ci un ”trup trist”: ”Noaptea
îngerii goi/zgribulind, se culcă în fân:/vai mie, vai ție,/păianjeni mulți au
umplut apa vie,/odată vor putrezi și îngerii sub glie,/țărâna va seca
poveștile/din trupul trist”.
”Ceea ce rămâne strict personal este latura
pictural stilistică. Abundența de îngeri, înlocuirea prin ei aproape a oricărei
figurații umane, dă un fel de convenție grațioasă, dar de un ordin mai mult
decorativ, atunci când lipsește misterul care să transforme aparițiile în
viziuni turburătoare. Astfel arhanghelii ară cu plugurile, serafimii scot apă
din fântâni cu gălețile, îngerii se culcă noapte goi în fân sgribulind și
putrezesc sub glie...”[5]
”Pentru Adam nu existau mistere deschise ca
mistere. Șarpele i-a deschis acestă perspectivă și i-a promis o cunoaștere
divină. Dar după consumarea păcatului, șarpele nu i-a putut da decât
cunoașterea de care era el în stare: cunoașterea luciferică.”
În poezia lui
Blaga, imaginile artistice și limbajul artistic sunt puse în relație cu un plan
filozofic secundar. Elementul abstract-de ordin spiritual- este comparat cu un
aspect al lumii materiale-termen concret, de un puternic imagism-, în acest mod
organizându-se ideile poetice. O altă particularitate a stilului este cultivarea
cu predilecție a metaforei revelatorii, care caută să reveleze un mister
esențial pentru însuși conținutul faptului, dar și a metaforei plasticizante,
care dă concretețe faptului.
Cunoașterea
luciferică este o cunoaștere intuitivă, din ea făcând parte și cunoașterea
poetică.
Lucian Blaga a
publicat Cunoașterea luciferică în
anul 1933, ca volum integrat în Trilogia
cunoașterii.
Atitudinea poetului
față de cunoaștere este foarte clar precizată în opera sa. El face distincție
înte cunoașterea paradisiacă, rațională, care reduce misterul datorită logicii,
al intelectului și cunoașterea luciferică, intuitivă, în acest caz misterul
fiind sporit datorită imaginației poetice, trăirilor interioare și intelectului
extatic.
Optând pentru cunoașterea
luciferică, Blaga iși desemnează propria cale, și anume sporirea misterului și
protejarea tainei prin creație. Conform poetului din Lancrăm, rolul poetului nu
este de a descifra tainele universului, ci de a le potența prin trăirea
interioară.
Pentru mine
personal, creația poetică a lui Blaga are o valoare de tezaur; nu găsesc
termeni suficient de cuprinzători pentru a reda ecourile profunde ale
versurilor sale în sufletul meu, pentru a explica în ce măsură spiritualitatea
sa vibrează cu a mea. Profunzimea trăirii mele la lectura poeziei domniei-sale
este la cotele cele mai înalte. Consider că s-a ridicat la un nivel artistic ce
îl îndreptățea să primească premiul Nobel pentru literatură, și nu să stea
ascuns în birouri obscure sau biblioteci după desființarea catedrei sale de
Filosofia Culturii de la Cluj Napoca, din cauza conducerii comuniste din
România acelor grele și tulburi vremuri.
”Imaginea nu e unul din elementele poeziei
d-lui Lucian Blaga, ci pare poezia lui insăși. ...Din poezia d-lui Blaga reiese
o bucurie de a trăi, un optimism, nu conceptual, ci pur senzorial”[6].
”C-un zâmbet
îndrăzneț privesc în mine
și inima
mi-o prind în mână. Tremurând
îmi strâng comoara la ureche și ascult.
Îmi pare
că țin în mâni o scoică,
în care prelung și ne-nțeles
răsună zvonul unei mări necunoscute.
O, voi ajunge, voi ajunge
vreodat' pe malul
acelei mări, pe care azi
o simt,
dar nu o văd? ” (Scoica, Poemele luminii, 1919)
[1] Blaga, Lucian, Poezii (Volumul Lauda
somnului), Editura Porto-Franco, Galați, 1992, p.31.
[2] Paicu L, Lupu M, Lazăr M, Literatura română. Eseul, Editura Art, București, 2010, pag.219.
[3] Ovidiu S. Crohmălniceanu, Literatura română înte cele două războaie mondiale, vol I, Editura
Minerva, București, 1972, pag.79.
[4]G. Călinescu, Istoria
literaturii române de la origini până în
prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941, pag
795
[5] G. Călinescu, Istoria
literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru
Literatură și Artă, București, 1941, pag. 792.
[6] Lovinescu, Eugen, Figurine, Lucian
Blaga în ”Critice”, VIII Dialog, București, 1992